Down

Am nevoie de un apus de soare. Am atata nevoie sa plec in departare. Sa uit de toate dezamagirile care au durut, de persoanele care le-am daruit pe tava si cu finete o parte din increderea mea. Am nevoie sa uit de durerea provocata de persoanele ce nu au stiut cum sa pastreze un secret. Senzatia de amintire persista in mintea mea, senzatia de dragoste se afla in sufletul meu, senzatia de ura trage sa iasa afara, dominarea isi face prezenta, slabiciunea dispare in zare, apusul ce apune fara soare .
Doar eu imi inteleg sensul vorbelor ce le scriu. Am rezumat fiecare simtire si traire a mea in cateva cuvinte si de fiecare data cand le recitesc imi aduc aminte de ceea ce am vrut sa spun .
Inca simt ploaia pe fata mea, ploaia de vara de acum cativa ani , noptiile pierdute la rand cu cativa dintre voi ce imi cititi blogu, imi aduc aminte atat de bine de parca a fost ieri.
Si am ajuns la concluzia ca nimeni nu iti poate face mai mult rau decat til poti face tu insusi. Mai ales cand inca te hranesti cu vise vii si amintiri. Si nu uita ca tot ce iti doresti se afla dincolo de frica si trebuie sa iti infrunti temerile pentru a-ti atinge visul. Eu am trecut dincolo de frica si mereu am obtinut intr-un fel sau altu ceea ce mi-am dorit. Poate de aceea mai exista si zicala "Ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa ti se indeplineasca" .
In fine.
Ziua de azi a fost interesanta sa zicem si nu prea. M-am obisnuit atat de tare cu totul incat nu stiu daca e de rau sau de bine. Intr-un  fel sau altu a inceput sa imi placa. Sa imi placa la genul ca detest tot ce tine de locul ala :)) .
Ajung acasa deja obosita si a doua zi cand ma trezesc nu sunt in stare sa mai fac nimic in afara de faptul sa imi beau cafeaua. Astept weekendul cu nerabdare , astept cu sufletul la gura un apus de soare si imi doresc cu disperare un rasarit prins din miscare.
Imi lipseste senzatia de nou si acel sentiment numit andrenalina, imi lipseste sa simt putin frica cand dau de ceva necunoscut, imi lipsesc provocarile adevarate !
Parca totul a, apus deodata si sec si parca vara asta trece incet, nu ma simt in viata ba din contra ma simt o leguma. Imi lipseste tot ce s-ar putea numi viata si un sfarsit de saptaman!
Si numai stiu in ce epoca suntem sau daca timpul trece pentru ca pur si simplu nu pot face diferenta intre zile . Parca totul seamana , parca nimic nu se schimba, aceiasi rutina si aceiasi oameni plictisitori ce cica iti fac ziua mai plina... mai plina cu rutina.
Daca as avea putin timp liber iara si din nou , m-as sui pe role si as pleca inainte soarelui si nu m-as mai intoarce . Sunt atat de plictisita incat sistemul meu e undeva jos sub limita inferioara, asteapta un plus de energie , un surplus de ceva nou. Ochii parca imi sunt din ce in ce mai sictiriti sa arunce aceiasi privire, gura din ce in ce mai obosita ca sa mai spuna ceva . Picioarele parca numai imi asculta porunca , mintea ce umbla creanga si inima ce cauta umbra. 
Am atatea chesti de spus de parca nu as mai termina niciodata... Am totul undeva jos deocamdata!