Si am ajuns iar la momentul ala cand as vrea sa ii dau pe toti la o parte. Si as vrea ca toti si tot din jurul meu sa dispara pur si simplu. Cand numai sunt capabila sa ascult de sentimente si cand chiar nu imi pasa de consecinte. Imi spun singura ca gresesc si ca o sa imi para rau pentru fiece gest care nu e la locul lui mai incolo, dar asta nu ma opreste sa fiu nemernica si cu mine insusi.
Numai cer intelegere pentru ca nu'i nimic de inteles aici. Probabil am cazut in depresie si sincer nu vad sfarsitul curand al acestei etape. NU ma pot prinde de marginea realitati indiferent de cat de frumoasa este ea insusi!
As vrea sa ma ascund intr-un colt si sa imi duc genunchi la piept si mainile la fata si sa ma las sa plang ca poate asa as rezolva ceva. As vrea sa pot lasa pe cineva sa se apropie macar sa imi spuna ca totul va fi bine, dar mintea mea refuza cu desavarsire sa accepte alta idee decat a mea. Si din nou am ajuns sa ma cert cu toti si presimt ca in curand voi ajunge singura ca altadata. Si totul va fi din vina mea, dar probabil voi refuza sa cred asta... Cateva clipe de singuratate imi schimba perceptia total si imi lasa gandurile sa se aseze in ordine... Vad cu o idee mai clar cam ce ar trebui sa fac sa nu pierd totul, dar intrebarea mea este: Oare? Oare reusesc o idee aia mai clara sa ma tin de plan?
Oricum majoritate planurile nu se tin si ajung vise imposibil de atins ca multe altele. Si asta iti taie pofta de a visa macar o secunda ca va fi asa cum ti'ai propus. Mereu am zis ca nu imi fac planuri, dar am ajuns sa imi fac la un moment dat, pentru ca am zis ca si asta e ceva nou si poate merge dar .... Guess what? Vezi tu vre'un plan dus la sfarsit? Mereu s-a gasit ceva sa intervina, mereu sa iti schimbe o directie!
Si recunosc cu greu ... Ca mie dor de mine, mie dor sa simt cu adevarat ca imi doresc ceva sa fac... Mie dor de fata aia care stia inca de cand era o ciutanca ce avea de gand sa faca in viata. A fost un moment de neatentie si s-a ratacit iar acum nu stie incotro se intreaba sau daca alegerea facuta e una desteapta... Toti ma critica si ma judeca de parca in fata lor sunt cea mai josnica persoana. Nimeni nu are o vorba buna . Nimeni.
Pana si parinti te considera una oarecare si te trimite afara in ploaie si fara o directie incotro sa mergi. AM strans atata durere in mine si doamne cata durere ca abea pot sa mai merg. Si cum sa fiu capabila sa simt o vorba buna, o mangaiere calda cand totul e asa rece in jurul meu? Toata lumea are asteptari, dar toti ma fac sa ma simt cea mai mizerabila persoana din univers. Speram odata sa numai am parte de toate aceste intrebari. Sa intalnesc o persoana care sa stie ce este in sufletul meu, sa ma asculte cu inima deschisa de fiecare data cand ma intreaba ce am, sa nu ma critice la orice gest ce il fac. SA imi accepte intai de toate defectele si apoi sa imi iubeasca calitatiile. Sa ma iubeasca pentru cine sunt acum si nu pentru cine voi fi in viitor. Inca am ramas vesnic neinteleasca ca de fiecare data. Sunt putine persoane ca ma stiu cu adevarat si imi pot alina un strop din durere, dar ca deobicei ma lasa sa zac asa! Le este greu sa imi spune STOP si sa ma tina in brate atunci cand o i-au razna. Mereu si ca deobicei trebuie sa ma i-au singura in brate si sa imi pun aceiasi intrebare seaca: E depresie sau realitate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu